O localitate precum Bucureştii, ascunsă în inima Codrilor Vlăsiei, înconjurată de dealuri acoperite de vii şi cu grădini enorme de pomi fructiferi, cinstise vreme de patru veacuri, de când se înjghebase în jurul Cetăţii şi până la mijirea veacului al XIX-lea, doar vinul şi ţuica. Erau băuturile datorate geografiei locului. Apoi, încet-încet, şi-a făcut apariţia berea, dar fără a concura în vreun fel cu cele două băuturi tradiţionale; asta până la dezastrul provocat de filoxeră, resimţit ca o pierdere grea şi dureroasă, sfinţită cu belşug de lacrimi. Dar, aşa cum focul cel mare a produs reglementări ce au ferit ulterior Bucureştii de incendii, cum revărsările Dâmboviţei s-au sfârşit prin canalizarea ei, şi ucigaşul viţei de vie a jucat rolul de urbanist radical: dealurile au fost cedate oraşului, care a binevoit să caţere pe ele cartiere îngrijite şi pe culmea lor, ca un brâu de fum, mulţimea de fabrici existente până mai ieri. În mod necesar, ţăranii din vechile mahalale s-au prefăcut în muncitori şi conacele boiereşti în vile sau palate, cramele au făcut loc berăriilor, trăsurile lui Toma Blându au fost înlocuite cu tramcare şi cu tramvaie, iar caretele elegante cu automobile. Aproape fulgerător, oraşul boieresc cu aer oriental intrase în Europa pe uşa deschisă de o maladie…