De-a lungul existenței sale, Bucureștii și-au schimbat continuu și radical înfățișarea. Din pricini determinate de catastrofe naturale, asedii, incendii, ocupații militare, precum și de atitudinea anti-istorică a locuitorilor care preferă uitarea vestigiilor ce amintesc de cine știe ce dezastru ori nenorocire personală. Această atitudine, omenească în formă, dar maladivă în fond, explică neplăcerea provocată iubitorilor Capitalei de absența martorilor de cărămidă sau piatră din trecut. Când a venit moda europenizării, o paradigmă insuficient comentată de filozofii istoriei, ea a stat la temelia entuziasmului înnoirii, ceea ce, din păcate, a însemnat demolarea conacului boieresc pentru construirea palatului în stil eclectic, neoclasic sau art nouveau, impunător, însă atât de străin spiritului local. Fenomenul, declanșat sub sceptrul lui Carol I, a continuat în vremurile lui Carol al II-lea și Ceaușescu și îl depistăm și astăzi în „blocurile de factură americană”.
Fiecare epocă are drept de existență de ce, însă, în detrimentul precedentelor? În plus, este detectabil și la nivelul persoanei, bucureșteanul fugind, parcă, de sine, de trecutul său, ca un rob de curând eliberat. Și aici se poate vorbi de tradiție. Sub otomani s-a turcizat, sub ruși s-a rusificat, iar după obținerea unei așa-zise independențe, care a însemnat în fapt doar eliberarea de plata tributului către Poartă, s-a îmbrăcat în haine nemțești sau franțuzești și a purces, nesilit de nimeni, doar din spirit de libert ce și-a descoperit înrudiri ilustre în lumea latină, mai cu seamă franceză, să vorbească o păsărească de neînțeles atât pentru mahalagii, cât și pentru boierii obișnuiți cu Parisul.
Ei bine, cel care a remarcat fenomenul europenizării Capitalei, dar și personale, râzâd când homeric, când fin, uneori aproape imperceptibil, a fost Caragiale. A căutat să-i surprindă cât mai multe detalii, ceea ce a condus la descrieri și localizări de mare efect literar, dar și foarte importante pentru amatorii de istorie bucureșteană. Bucureșteanul lui, în care vom recunoaște ușor prototipul Rică Venturiano, recte Grigore Ventura, individul care l-a nenorocit pe Eminescu, trăia precis pe strada cutare, se ducea la băcănia cutare, bea bere sau cafea la birtul cutare, se ducea exact pe o anumită stradă, într-o anume mahala etc. Este un om nou pe care nu-l iubește, pe care nu-l simpatizează, pe care îl refuză și de care își bate joc fără milă, ca de un implant otrăvitor. Contextul spune totul, ca o morală de fabulă. Se simte, parcă, frustrarea urmașului de plăcintari, de bucătari domnești și boierești, care, în subconștient, refuză despărțirea de statul turcește pe sofa și de pufăitul din narghilea, dinaintea unei măsuțe cu șerbet și cești de cafea în aburi. Nimic nu este inventat de maestru, nici măcar împrejurările grotești și hazlii, fapt ce i-a atras dușmănii care, în cele din urmă, au dus la auto-exilarea la Berlin.
Raportul dintre Maestru și Capitală, evaluabil corect doar după un excurs dificil, datorat întinderii operei, este astăzi vizibil mulțumită lui Dan Roșca, mare iubitor al măsurii și al asocierii precise. Când i-am parcurs textul, abundând de citate și localizări impresionante prin detalii, am avut sentimentul că sunt contemporan cu maestrul Caragiale și că hoinăresc alături de personajele sale prin orașul care an de an își schimba înfățișarea, ambiționând să imite Parisul. Pentru această desfătare aleasă, deloc surprinzătoare pentru cine i-a citit articolele despre București, Dan Roșca merită recunoștința tuturor îndrăgostiților de istorie, arhitectură și tipologie bucureșteană, adică a tuturor îndrăgostiților de opera lui Caragiale.


Dosar de presă