Am avut șansa și fericirea să-l cunosc și să mă aflu aproape de poetul Mihai Moșandrei în ultimul său deceniu de viață. În locuința lui din Câmpulung Muscel, pe strada Spiru Haret nr. 1, ori de câte ori îi călcam pragul, mă întâmpina cu o bonomie și o cordialitate ieșite din comun. Omul era de o civilitate desăvârșită, care ar fi putut lesne intimida pe oricine, mai ales pe cineva cu mult mai tânăr decât el. Mă invita în camera sa de lucru, unde - printre cărți vechi, ediții rare, manuscrise și fotografii - cuvintele sale se contopeau cu însăși istoria literaturii române.
Odată, pe când îl ascultam fascinat povestindu-mi despre lumi ce nu există, poetul s-a apropiat de scrinul din dormitorul său, scrinul cu amintiri. L-a deschis și a scos din el un teanc uriaș de scrisori - epistole primite de la scriitori de-a lungul unei vieți. A desfăcut un plic și a început să-mi citească una dintre ele. Apoi alta și încă una. Se oprea din când în când din lectură și, pe marginea contextului, se lăsa furat de amintiri. Treptat-treptat cei care-i scriseseră încetau să mai fie doar niște umbre ale trecutului. Coborâseră printre noi, în liniștea odăii poetului...