Modificările recente în dinamica urbană a primelor două decenii din perioada post-comunistă (1990-2010) au adus în prim-plan un nou fenomen socio-economic cu un impact major în evoluția spațiului bucureștean şi nu numai − deplasarea citadinilor către localitățile limitrofe.
Căderea regimului comunist în decembrie 1989 a antrenat o întreagă serie de transformări la nivelul societăţii românești, cu implicații în egală măsură asupra predilecției pentru un anumit tip de habitat. Locuinţa individuală, văzută anterior ca şi „învechită“, marcă a unei ascendenţe rurale1, a început să fie revalorizată, semn de reușită socială şi garanție a unei calităţi a locuirii, superioară în comparație cu locuințele colective din marile ansambluri.