De foarte multă vreme, aș spune: din însăși copilăria mea, cusăturile românești sunt pentru mine un subiect de uimire și încântare. Cum mi-am trăit anii copilăriei mai mult la țară, mi-a fost dat sa-mi deprind ochii cu portul țărăncilor noastre, pe care apoi l-am văzut - sub form- de modă - și în lumea femeilor Bucureștilor și Sinaiei. Cât de puțin seamănă însă imitația acestora din urmă cu portul celor dintâi, pe care îl văzusem în lumea satelor noastre!
Am înțeles atunci că pe acesta se cuvine să-l păstrăm, punându-l la adăpost de imitări, care cu vremea l-ar fi schimonosit - cuvântul poate e aspru - și l-ar fi corupt.
Am început, deci, să strâng vechi cusături românești: câte un crâmpei de iie, un ștergar, câte o altiță, o pernă, ș.a.